All Posts tagged destainuire

Etapele deznadejdii – endometrioza, intre histerectomie si o “simpla” operatie laparoscopica

Etapele deznadejdii – endometrioza, intre histerectomie si o “simpla” operatie laparoscopica

“Ce nu te omoara, te face mai puternic!” spune un proverb romanesc. Eu as inlocui “puternic” acela cu o groaza de alte cuvinte. Si, din pacate sau din fericire, noi il alegem pe cel potrivit noua. Nu e decisiv, insa sta in mainile noastre cum vrem sa ne transforme suferinta.

Veneam dupa un an 2012 cu sangerare aproape 6 luni, dureri, injectii de Diphereline si diverse anticonceptionale pe care, rand pe rand, organismul meu le refuzase. Aveam pe atunci, in Bucuresti, un medic mai in varsta care imi spunea bland, dar neputincios, ca nu poate face mai mult. Ca operatia in endometrioza trebuie intarziata cat de mult, ca eu nu am decat un chist de 4.5 cm si ca nu are ce altceva sa imi faca.

Anul 2013 fusese frumos pana in septembrie, cand ma intorsesem din vacanta in Grecia. In a 5-a zi de menstruatie, insa, am observat ca tot am febra. Inainte, in acea perioada aveam o stare subfebrila, dar cum luam Ketonal totul era sub control. Pana atunci, insa. Cand febra crestea desi menstruatia mea era pe trecute, desi luam Ketonal, dar temperatura nu se domolea decat pentru cateva ore.

Ce a urmat e lesne de ghicit: medici peste medici in Ploiesti, uroculturi, analize, vizite pe la infectioase – toti ridicau din umeri! Nu aveam nimic!

Asa am ajuns la Spitalul Universitar din Bucuresti, la sotia medicului meu care, intre timp, se pensionase. Febra aia imi dadea o stare permanenta de rau, incepusem din nou sa sangerez si mi se intorsesera durerile. La acel punct, mai toata lumea credea ca e de la endometrioza desi “ea nu da febra”.

Daca nu as fi avut inca 38.5 dupa atatea chestii luate, as fi fugit de cum am intrat in salonul ala mare, rece, de 6 paturi. Din dreapta cateva ferestre mari dadeau catre un parc din capitala.

Cand am intrat in baia micuta si murdara, am crezut ca nu o sa mai urinez niciodata. Insa pana la urma am reusit. Am strans din dinti si m-am asezat pe colacul ala rece. Sus, un gemulet murdar, a carei sticla crapata statea sa cada in interior.

Cum aveam eu sa urinez aici si dupa operatie? m-am intrebat ingrozita. Pentru ca da, atunci eram hotarata ca, orice ar fi, sa ma operez.

Si, cum Dumnezeu alege mereu in locul nostru (mult mai bine decat am face-o noua), nu m-am operat acolo. Pentru ca medicii nu stiau. Nu puteau. Nu doreau. Nu stiu si nici nu mai conteaza.

M-au dus la vreo 2 ecografii in care sefii de sectii alaturi de rezidenti se uitau la chisturile mele de 6-7 cm, bilaterale si repetau grav “chisturi endometriozice”. Nimeni nu a zis insa de aderente, de noduli, de control pe masa pentru a exclude si aceasta varianta.

La final mi-au zis doar “nu te putem opera, ca ti-am scoate tot la 30 de ani”. Am primit, in schimb, o reteta cu Diphereline. Si am optat pentru ea din nou, spunandu-mi in gand ca dupa 3 luni voi face histerectomie.

Aveam eu in Ploiesti un chirurg foarte bun care mi-a zis ca, daca ma hotarasc, el imi scoate trompele. Nu stia prea multe despre boala (imi propusese la un moment dat sa imi faca o laparoscopie “sa vada ce e acolo” si de atunci ma prinsesem ca nu e ok cu el pe partea asta de endometrioza).

Zilele alea 4 petrecute in spitalul din Bucuresti, insa, ma schimbasera. Au fost, poate, cele mai urate ale vietii mele. Atunci mi-am zis cu putere ca nu, ca valoarea unei femei nu sta in copiii pe care ii naste, ca uneori asta nu tine de ea si nimeni pe Pamantul asta nu are dreptul sa o judece daca vrea sau poate sa aiba copii. Gandeam asa pentru ca, recunosc, varianta histerectomiei mi se parea singura salvatoae pentru mine. Partea cu valoarea unei femei am pastrat-o, despre a doua parte, insa mi-am mai schimbat parerea.

Si asta pentru ca in acele cateva luni de Diphereline am aflat de urmatorul doctor “din viata mea”. Era unul foarte cunoscut in Bucuresti, o somitate as putea spune, dar nici el cu prea mare experienta in endometrioza.

Nu mi-a facut control endometriozic, tuseu vaginal, cu valve, vreo cine stie ce anamneza amanuntita, ci doar o ecografie transvaginala. Ce am apreciat, insa?

Ca nu s-a speriat ca ceilalti doctori. Ca mi-a propus laparoscopia si in maximum 2 luni eram operata de el. Din nou, ca nu a putut sau nu a dorit sa treaca pe la mine in zilele de spitalizare asta e. Ca nu mi-a dat numarul de telefon dupa, asta e, insa totusi a fost o imbunatatire.

Continuarea povestii, in mare, o stiti: am inceput sa ma documentez temeinic despre dieta, suplimente (bazate numai pe studii cat se poate), am consultat un endocrinolog ce mergea mai mult pe suplimente si am ajuns la “vestitul doctor din Timisoara”.

Care da, pentru mine a fost salvarea si care nu, nu este nici el Dumnezeu. Insa cred acum ca Dumnezeu, eu, el, dieta, suplimentele si toti oamenii buni si de ajutor pe care i-am intalnit in acest rastimp au fost formula magica pentru mine.

Nu stiu cum voi fi cu endometrioza (la aceasta ultima operatie din 2016 am avut rezectie de rect, indepartarea aderentelor din zona pelvina si nu numai, chisturi ovariene etc.). Nu stiu ce va urma sau prin cate voi mai trece. Momentan ma simt aproape perfect, sunt optimista si cu credinta in Dumnezeu (asta cred ca e cel mai important). Privind in urma, insa, ma bucur ca, undeva pe parcursul acestui drum, am reusit sa atasez langa “puternic” din acel proverb romanesc si “bun”. Ca toata suferinta asta nu m-a inrait: impotriva doctorilor, a altor fete care au copii si o casnicie frumoasa, a lui Dumnezeu ca mi-a dat aceasta karma in viata asta.

Am avut si am momentele mele de razvratire, dar daca ar trebui sa imi doresc un singur lucru care stiu sigur ca se va implini, as alege asta: ca viata, cu tot ce imi va rezerva ea, sa nu ma schimbe in rau, ci in bine!

Va doresc sa gasiti si voi “formula magica” care sa va ajute sa treceti prin tot si toate, cu bine!

Un articol de Marina Rasnoveanu

More